fermecatoare voce



Blazzaj feat. Mara - Un lucru

"si o sa treci asa tarziu,
si o sa tac asa departe,
si o sa liniste-n cuvinte
precum am rasfoi o moarte."

"Ma faci sa iau condeiul. Port iarasi un razboi
Cu sangele, cu carnea, stapan doar pe cuvinte.
Ma faci sa iau condeiul. In care dintre noi
Sta -iar- Iisus la cina si Iuda -iar- il minte?"

"moare zapada -ca un lux pierdut-
herminele isi vand in nord ideea
iar tu, imi taci ceva, eu tac ceva
si nicio usa nu-si descuie cheia."

"aici, la granita, frunzele cad... desi tu esti la mii de mile departare, pe masa mea vor fi intotdeauna doua cesti de ceai."

"mi-ai spus ca totul e-o parere,
ca vei veni la mine alta dat'.
poate, drumet, tu m-ai uitat
dar eu, un semn nu iti voi cere."

din seria "patetic", serie pe care o incep cu:

"ninge peste iubire si-n tinutul pustiu
urla lupii la stanile goale
si se-anunta un pasti si-o taiere de miei
si o cruce stiuta si mare."

:)

iata o reclama geniala! fuga aia de tanar idiot care nu vede nimic, tomberoanele... :))))

Durerile şi dezamăgirile distrug. Tristeţile clădesc.
Durerile şi dezamăgirile îţi pustiesc sufletul, fiinţa, lăsând în urma lor loc gol, neted şi fertil, gata de a primi sămânţa posibilelor viitoare fericiri.
Tristeţile ridică turnuri. Turnuri înalte în care te autoexilezi, închizând în urma ta nenumărate porţi de metal, pentru a nu mai auzi strigătul omenirii agonizânde.
Tristeţile ridică temple închinate Zeului Morţii.
Tristeţile ucid.

Sunt trist, femeie! Dar cum aş putea să-ţi spun tristeţile mele? Nu le-ai putea suporta. E de ajuns faptul că trebuie să supravieţuieşti cu tine însăţi. Cu ce drept ţi-aş putea cere să mă suporţi şi pe mine, odată cu ele? Uneori mă depăşesc. Uneori le depăşesc. Dar de fiecare dată mă întreb, cum de este posibil să mă depăşească unele sentimente? La naiba! Eu sunt cel care le simt! Nu mă simt ele pe mine! Sunt ale mele, nu ale lor. Pe de altă parte, dacă aş fi un om matematică, în care totul este calculat şi soluţionat fără putinţă de eroare, în care totul este clar determinat, cum ar fi viaţa mea? Încerc să-mi imaginez sufletul ca pe un cub unde totul este aranjat la marele fix, unde nu există nici un fel de dubiu şi unde totul are un răspuns. Încerc. Şi atât. Nu pot merge mai departe. Este prea... altfel. Ar trebui să fiu mulţumit că sunt trist.