spre undeva unde sa lenevesc fara sa fiu privit altcumva decat cu indiferenta, pentru ca imi permit sa o fac. ma trage ata spre o terasa cu vedere la mediterana. popoarele megiese acestei minunate mari au o arta a lenevelii. nu ma mir ca mancarurile lor sunt atat de bogate in culori si au atata savoare. nimic nu te bucura mai mult decat timpul pe care il petrecei pe terasa, cu familia/prietenii, in jurul unei mese incarcate pana la refuz cu legume, fructe, peste, branza etc. toate proaspete. si paharul de vin si soarele si marea si cuvintele prelungi care se lasa cu greu rostite si linistea din ganduri desi peste tot este liniste. ma trage ata spre un loc al uitarii...
